There is a reason why persons from your past didn't make it in your present.

Și ar trebui să-mi aduc aminte asta și să nu mai uit de fiecare dată când mi se face dor...

Am de învăţat şi de plictiseala, am zis că e mai comod să arunc vorbe pe aici decât neuroni pe sinapse.
Nu am nimic de zis. Nu vreau să mai ascult nimic. Nu mai privesc în ochii nimănui. Nimic nou, deşi totul în schimbare.
Mă gândeam zilele trecute că trebuie să lupţi pentru ce e al tău, pentru ce ai avut, pentru ce-ţi doreşti. Eu am renunţat întotdeauna prima, prea uşor, prea  repede. Şi nu mai înţeleg cum de el încă mă aşteaptă, încă îmi oferă şanse şi opţiuni şi timp şi motive. Încă m-ar primi, dacă aş vrea să vin. Vreau? Nu ştiu ce vreau, niciodată nu am ştiut, întotdeauna am fost confuză şi sucită şi analitică până în pânzele lipsei de consecvenţă.
Mi-e dor de el. Mi-e dor de noi. Mi-e dor de cum îmi doream să mă facă să mă simt. De cum îmi imaginam că trebuie să fie. De ce a fost. Mi-e dor, mai ales, de tot ce ar fi putut fi şi nu s-a mai conturat.
Eu nu aş primi înapoi pe cineva care alege să plece. Poate nu iubesc. Sau nu ştiu.
Dau dintr-o idee în alta şi îmi dau seama că nu am nimic de zis. Vârtejurile astea de gânduri şi cuvinte capătă sens numai în contextul furtunii mele sufleteşti.
Am scris de plictiseală, din lipsă de chef de învăţat, din frustrare şi neputiinţă şi neştiinţă. Şi teamă.

Tot despre pisici.

Amuzant. Aici

Vreau să fiu

... pisică. Pentru toate argumentele (şi altele câteva) de aici.

Punct

   Nevoia validării din partea unor străini, cerşitul atenţiei şi al confirmării, frustrarea de a primi reacţiune diferită de cea pe care acţiunile tale o urmăresc. Sau de a nu primi deloc. Nimic, în afară de nepăsare şi indiferenţă. Penibilitatea slăbiciunilor şi a vulnerabilităţii, mentalitatea lamentabilă a victimizării sau a refuzului, confortul abominabil de a aştepta de la alţii ce nu-ţi poţi oferi singur, de toate astea mi-e scârbă, mi-e ruşine când am desfăşurat secvenţe ale filmului meu, rememorând intrigi, puncte culminante sau deznodăminte.
   Azi nu mi-a mai păsat.De mâine resetăm sistemul, pentru a minimaliza plângerile astea total patetice.

De ieri, de azi. Maine?

   Răul e printre noi. Musteşte în jurul nostru, abundă în noi, se conturează prin noi. Suntem rău şi bine, sub rapoarte diferite. Suntem viaţă şi moarte, prin trăiri adormite sau pulsaţii zvâcnitoare. Suntem suma unor amintiri, a experienţelor anterioare. Suntem totodată suma idealurilor pe care le zămislim în fiecare dimineaţă şi a dezamăgirilor pe care le învelim seara sub plapuma noastră caldă. Chiar şi când dormim dezveliţi.
   S-a dus un om drag. Sunt viitor medic, moartea anatomică nu mă îngrozeşte, dacă nu m-ar durea absenţa. Dacă nu m-ar durea golul. Amintirile, zâmbetele, voia bună. Corectitudinea, umorul şi puterea de a-i înţelege pe toţi. Simplitatea şi înţelepciunea şi dragostea pentru toţi. Şi jovialitatea şi suferinţa-i tăcută. Şi amintirile...
   Pe celalalt el l-am pierdut cu acordul meu. L-am oferit tentaţiilor, l-am forţat să greşească, mai mult decât mai puţin conştient, m-am încăpăţânat să-mi cadă din buzunarul sufletului. Din plasa hormonilor, că nu mi-l mai puteam apropia mai mult decât o drăgălăşenie soră cu fraţia. Îi ştiam zâmbetul şi îi cunoşteam trupul, îi mângâiam părul şi îi gâdilam bărbia şi de la un moment dat nu a mai fost suficient. Nu ştiu dacă sunt perfectionistă. Ştiu că nu cred. Dar la intrebarea "Asta e tot într-o relaţie?" nu am mai găsit resursele interioare. Nici pe ale mele, nici pe ale ei (ale relaţiei), cât să mă mulţumească. Să continui cinstit şi frumos şi cu sufletul deschis.
   Mi-e încă sufletul plin de el, că el e prima mea dragoste. Mai puţin decât am fost eu a lui. Întotdeauna cineva iubeşte mai mult şi celălalt se joacă. Şi mie îmi plac provocările, regulile, stările, dimensiunile problematice. Am fost dificilă, încă sunt, dar asta nu l-a împiedicat niciodată să mă iubească mai puţin. Iar pe mine să mă facă să-l întărât şi mai mult. I-am greşit în repetate rânduri, de multe ori nefiresc de copilăreşte. Şi ne-am iertat iar şi iar şi iar, iar firul relaţiei noastre e plin de noduri. Mici, dar multe şi dureroare la pipăit şi la rememorat.
   Acum nu mai suntem prieteni. Nu vom mai fi nimic. Nu am mai putea. Înţeleg şi ştiu că nu ar fi posibil altfel. Nu mă victimizez, a fost decizia mea, poate prima dată când am reuşit să o duc la capăt şi să nu cedez insistenţelor lui. E greu să cedezi când ai sufletul gol. Când durerea, de multe ori sub forma indiferenţei, te îndepărtează de tot. Când intri în ciclicitate. Când nu mai e loc de "Îmi pare rău" sau " Lasă-mă în pace! ".
   Dar nu puteam, nu mai pot continua fără să simt. Şi azi sper doar să nu fi greşit că am ales să pierd doi oameni care mi-au ţinut în repetate rânduri sufletul în palmă....Iar mâine sper să ne (re)găsim fericirile....

Oficial îmi merge rău.

Ca să parafrazez binele cunoscut.

Se întâmpla prin clasa a7a cand ţineam un jurnal, nicidecum online, ci clasica agendă personalizată. Un fel de jurnalul adolescentei mioape. Îi ştiu celui actual, haotic proiectat din offline, scopul pe termen scurt, puţin probabil să-l desluşesc pe cel lung. Refularea frustrărilor. Din ce în ce mai multe şi mai dese, progresiv acumulate, dospite sub supraveghere atentă, pe alocuri necoştientizată, aşezate pe tăvi voit colorate. Şi poate un pic de analiză personală, temporară şi incomplet conturată, nicidecum mai mult pentru că ştiu deja că nu ştiu să mă redescopăr în redescoperiri. Vreau mai mult din plăcerea jocului, din voluptatea cuvintelor şi concretizarea stărilor. Un pic de (presupusă) maturizare şi niciun pic de ajutor din afară.

Nu mai ştiu cum am ajuns aşa. Ştiu cum eram, îmi amintesc hărţile visurilor de atunci, ştiu greşelile de acum. Finalitatea lor mi-e încă straină. Sunt în continuare concentrată pe formă, ameţită de aparenţe, predispusă să pierd din vedere fondul. Esenţa. Personalitatea. Autenticitatea. Libertatea. Mi-am ajuns străină mie, dificilă celor care mă percep îndeaproape şi din când în gând dragă celor care mă simt fragmentat.

Mint de ceva vreme. Mă mint şi nu am puterea să schimb situaţia, să-mi ajustez gândurile şi ispitele care îmi strigă de pe marginea drumului meu. Nu ştiu să îmi omor demonii, să privesc în ochii răului şi să-i râd in faţă. Să mă descătuşez de prejudecăţile faţă de mine. Nu am curaj. Sunt slabă. M-am rătăcit pe cărările ce duceau către sufletul meu si am sfârşit prin a mă îndepărta de mine. Sunt fără amprente personale, dezgolită de individual, lipsită de voinţă şi dezbrăcată de putere. De elan şi de convingeri din ce în ce mai des, de zâmbete sincere şi frumuseţe interioară, de stabilitate, de strălucire şi consistenţă.

Sunt cel mai insuportabil prieten al meu. Situţia e pe cale să se schimbe. De acum. De aici.