Ca să parafrazez binele cunoscut.
Se întâmpla prin clasa a7a cand ţineam un jurnal, nicidecum online, ci clasica agendă personalizată. Un fel de jurnalul adolescentei mioape. Îi ştiu celui actual, haotic proiectat din offline, scopul pe termen scurt, puţin probabil să-l desluşesc pe cel lung. Refularea frustrărilor. Din ce în ce mai multe şi mai dese, progresiv acumulate, dospite sub supraveghere atentă, pe alocuri necoştientizată, aşezate pe tăvi voit colorate. Şi poate un pic de analiză personală, temporară şi incomplet conturată, nicidecum mai mult pentru că ştiu deja că nu ştiu să mă redescopăr în redescoperiri. Vreau mai mult din plăcerea jocului, din voluptatea cuvintelor şi concretizarea stărilor. Un pic de (presupusă) maturizare şi niciun pic de ajutor din afară.
Nu mai ştiu cum am ajuns aşa. Ştiu cum eram, îmi amintesc hărţile visurilor de atunci, ştiu greşelile de acum. Finalitatea lor mi-e încă straină. Sunt în continuare concentrată pe formă, ameţită de aparenţe, predispusă să pierd din vedere fondul. Esenţa. Personalitatea. Autenticitatea. Libertatea. Mi-am ajuns străină mie, dificilă celor care mă percep îndeaproape şi din când în gând dragă celor care mă simt fragmentat.
Mint de ceva vreme. Mă mint şi nu am puterea să schimb situaţia, să-mi ajustez gândurile şi ispitele care îmi strigă de pe marginea drumului meu. Nu ştiu să îmi omor demonii, să privesc în ochii răului şi să-i râd in faţă. Să mă descătuşez de prejudecăţile faţă de mine. Nu am curaj. Sunt slabă. M-am rătăcit pe cărările ce duceau către sufletul meu si am sfârşit prin a mă îndepărta de mine. Sunt fără amprente personale, dezgolită de individual, lipsită de voinţă şi dezbrăcată de putere. De elan şi de convingeri din ce în ce mai des, de zâmbete sincere şi frumuseţe interioară, de stabilitate, de strălucire şi consistenţă.
Sunt cel mai insuportabil prieten al meu. Situţia e pe cale să se schimbe. De acum. De aici.
