There is a reason why persons from your past didn't make it in your present.

Și ar trebui să-mi aduc aminte asta și să nu mai uit de fiecare dată când mi se face dor...

Am de învăţat şi de plictiseala, am zis că e mai comod să arunc vorbe pe aici decât neuroni pe sinapse.
Nu am nimic de zis. Nu vreau să mai ascult nimic. Nu mai privesc în ochii nimănui. Nimic nou, deşi totul în schimbare.
Mă gândeam zilele trecute că trebuie să lupţi pentru ce e al tău, pentru ce ai avut, pentru ce-ţi doreşti. Eu am renunţat întotdeauna prima, prea uşor, prea  repede. Şi nu mai înţeleg cum de el încă mă aşteaptă, încă îmi oferă şanse şi opţiuni şi timp şi motive. Încă m-ar primi, dacă aş vrea să vin. Vreau? Nu ştiu ce vreau, niciodată nu am ştiut, întotdeauna am fost confuză şi sucită şi analitică până în pânzele lipsei de consecvenţă.
Mi-e dor de el. Mi-e dor de noi. Mi-e dor de cum îmi doream să mă facă să mă simt. De cum îmi imaginam că trebuie să fie. De ce a fost. Mi-e dor, mai ales, de tot ce ar fi putut fi şi nu s-a mai conturat.
Eu nu aş primi înapoi pe cineva care alege să plece. Poate nu iubesc. Sau nu ştiu.
Dau dintr-o idee în alta şi îmi dau seama că nu am nimic de zis. Vârtejurile astea de gânduri şi cuvinte capătă sens numai în contextul furtunii mele sufleteşti.
Am scris de plictiseală, din lipsă de chef de învăţat, din frustrare şi neputiinţă şi neştiinţă. Şi teamă.

Tot despre pisici.

Amuzant. Aici