De ieri, de azi. Maine?

   Răul e printre noi. Musteşte în jurul nostru, abundă în noi, se conturează prin noi. Suntem rău şi bine, sub rapoarte diferite. Suntem viaţă şi moarte, prin trăiri adormite sau pulsaţii zvâcnitoare. Suntem suma unor amintiri, a experienţelor anterioare. Suntem totodată suma idealurilor pe care le zămislim în fiecare dimineaţă şi a dezamăgirilor pe care le învelim seara sub plapuma noastră caldă. Chiar şi când dormim dezveliţi.
   S-a dus un om drag. Sunt viitor medic, moartea anatomică nu mă îngrozeşte, dacă nu m-ar durea absenţa. Dacă nu m-ar durea golul. Amintirile, zâmbetele, voia bună. Corectitudinea, umorul şi puterea de a-i înţelege pe toţi. Simplitatea şi înţelepciunea şi dragostea pentru toţi. Şi jovialitatea şi suferinţa-i tăcută. Şi amintirile...
   Pe celalalt el l-am pierdut cu acordul meu. L-am oferit tentaţiilor, l-am forţat să greşească, mai mult decât mai puţin conştient, m-am încăpăţânat să-mi cadă din buzunarul sufletului. Din plasa hormonilor, că nu mi-l mai puteam apropia mai mult decât o drăgălăşenie soră cu fraţia. Îi ştiam zâmbetul şi îi cunoşteam trupul, îi mângâiam părul şi îi gâdilam bărbia şi de la un moment dat nu a mai fost suficient. Nu ştiu dacă sunt perfectionistă. Ştiu că nu cred. Dar la intrebarea "Asta e tot într-o relaţie?" nu am mai găsit resursele interioare. Nici pe ale mele, nici pe ale ei (ale relaţiei), cât să mă mulţumească. Să continui cinstit şi frumos şi cu sufletul deschis.
   Mi-e încă sufletul plin de el, că el e prima mea dragoste. Mai puţin decât am fost eu a lui. Întotdeauna cineva iubeşte mai mult şi celălalt se joacă. Şi mie îmi plac provocările, regulile, stările, dimensiunile problematice. Am fost dificilă, încă sunt, dar asta nu l-a împiedicat niciodată să mă iubească mai puţin. Iar pe mine să mă facă să-l întărât şi mai mult. I-am greşit în repetate rânduri, de multe ori nefiresc de copilăreşte. Şi ne-am iertat iar şi iar şi iar, iar firul relaţiei noastre e plin de noduri. Mici, dar multe şi dureroare la pipăit şi la rememorat.
   Acum nu mai suntem prieteni. Nu vom mai fi nimic. Nu am mai putea. Înţeleg şi ştiu că nu ar fi posibil altfel. Nu mă victimizez, a fost decizia mea, poate prima dată când am reuşit să o duc la capăt şi să nu cedez insistenţelor lui. E greu să cedezi când ai sufletul gol. Când durerea, de multe ori sub forma indiferenţei, te îndepărtează de tot. Când intri în ciclicitate. Când nu mai e loc de "Îmi pare rău" sau " Lasă-mă în pace! ".
   Dar nu puteam, nu mai pot continua fără să simt. Şi azi sper doar să nu fi greşit că am ales să pierd doi oameni care mi-au ţinut în repetate rânduri sufletul în palmă....Iar mâine sper să ne (re)găsim fericirile....